PESCAR DE OAMENI

Toată Lumea, Oricine, Cineva şi Nimeni

2012-02-02T11:55:00.001+02:00

Aceasta este o poveste despre 4 oameni pe care îi chema Toată Lumea, Oricine, Cineva şi Nimeni. A apărut o problemă foarte importantă şi Toată Lumea trebuia să o rezolve. Toată Lumea era sigură că Cineva o s-o facă. Oricine putea să o facă, dar Nimeni nu a făcut-o. Cineva s-a enervat din cauza asta pentru că treaba era pentru Toată Lumea. Toată Lumea a crezut că Oricine o să o facă, dar Nimeni nu a realizat că Toată Lumea o să stea deoparte.
În cele din urmă Toată Lumea a dat vina pe Cineva şi Nimeni n-a facut ceea ce Oricine putea să facă.

Vă sună cunoscută povestea? Parcă ar fi ceva de zi cu zi, care ni se întâmplă mereu.

Păcat!

Marea Trimitere şi Marea Dezamăgire

2011-07-02T16:13:00.000+03:00

Cu o lună în urmă am fost în Turcia, într-o călătorie misionară de 7 zile prin Istanbul. Agenţia Penticostală de Misiune Externă (APME) organizează astfel de călătorii în care să-i „prindă” pe slujitorii bisericilor penticostale din România. Scopul:

- pentru ca biserica din România să aibă o înţelegere cât mai aproape de realitate cu privire la Turcia şi nevoia acestei ţări de a fi evanghelizată;

- pentru ca biserica din România să se roage să trimită şi să susţină misionari în cunoştinţă de cauză.

M-am întors dezamăgit!

Am fost impresionat de ceea ce am văzut în acestă ţară şi în acest mare oraş în care sunt 20 de milioane de oameni – cam cât avem noi în întreaga Românie. Am constatat nevoia enormă de a misiona această ţară musulmană care numără 80 de milioane de locuitori şi care are până la 5000 de credincioşi evanghelici, cu mult mai puţin decât sunt în judeţul meu.

E ceva deosebit să ştii că eşti pe meleagurile pe care cândva era Edenul. Avraam a pornit înspre Canaan de aici, din Urfa de azi. Noe şi familia lui au început repopularea pământului de aici, după ce corabia a rămas pe muntele Ararat. Pavel s-a născut aici, în Tarsisul de astăzi. Tot de aici a fost trimis în misiune, din Antakiya de azi şi în teritoriul Turciei de azi şi-a desfăşurat cea mai mare activitate. Foarte multe biserici din primul veac s-au aflat pe aceste meleaguri, printre care cele 7 biserici din Apocalipsa 2 şi 3. Din Constantinopol (Istanbul) s-a răspândit creştinismul spre Europa.

De ce dezamăgit? Din cauza „marii nepăsări” faţă de Marea Trimitere. Asta este atitudinea noastră, a românilor evanghelici, chemaţi să ducem Vestea Bună până la marginile pământului.

Turcia – cea mai mare naţiune neevanghelizată din lume. România – cea mai evanghelizată ţară din Europa. Se află doar la câteva ore distanţă (cu maşina) una faţă de cealaltă. Ce facem noi? Mai nimic. Ce se poate face? Mult. Nevoia este mare. E nevoie să trimitem oameni care să facă misiune transculturală pe termen lung. E nevoie de multă rugăciune. E nevoie de susţinere financiară.

Dumnezeu să binecuvînteze APME şi bordul acestei agenţii şi Domnul să-i folosească pentru a trezi „uriaşul adormit”.

LIBRARIA GRAMMA

2011-02-19T14:20:00.000+02:00

www.gramma.ro

Despre păianjeni... dar nu numai

2010-04-01T07:10:00.001+03:00

Ştiaţi că?

Păianjenii nu au stomac. Ei îşi injectează sucurile gastrice în prada pe care o prind.

Printr-o serie de orificii minuscule, păianjenul injectează în insecta prinsă în plasa lui sucurile sale digestive; în trupul acesteia organele, nervii şi ţesuturile sunt descompuse, dizolvate şi transformate într-o supă călduţă. Această supă este apoi sorbită – exact aşa cum cei mai mulţi dintre noi „sorbim” sufletele unii altora după ce le-am „gătit” în diverse „enzime”: vinovăţie, umilinţă, subiectivisme sau în cruzimea iubirii – ca o combinaţie acidă plăcută. Iar unii dintre noi sunt atât de îndemânatici în folosirea cuvântului „subcutanat” încât iubiţii noştri continuă să stea şi să zâmbească, de parcă ar mai fi încă în viaţă. Însă dovada faptului că i-am mâncat se găseşte tocmai în grăsimea noastră.

Majoritatea păianjenilor îşi depun ouăle şi le părăsesc, dar există şi altfel de specii. Iată una care rămâne lângă ouăle sale:

Prin sutele de ouă pe care şi le adună în spinare ea pare un fel de gogoaşă greţoasă, boţită şi umflată. Dar aşa este dragostea: ea îl urâţeşte pe cel care iubeşte.

Când puii se nasc, ea îi hrăneşte; sucurile ei înmoaie carnea pentru făpturile lor micuţe. Şi totuşi această grijă, specifică fetelor bătrâne, nu-i aduce un nume mai presus de orice nume. Multe mame îşi îngrijesc copiii; lucrul acesta este normal. Ceea ce îl uimeşte pe privitor şi îl face să vadă cerul într-un lucru minuscul este cina cea din urmă pe care ea o are pregătită în caz de nevoie…

Uneori hrana se împuţinează şi, oricât de mare ar fi pânza, ea nu poate să prindă insectele care nu există. Uneori apare o scurtă perioadă de foamete pentru mamă şi păianjenii ei. Atunci ei flămânzesc şi ar putea să moară dacă nu mănâncă.

Dar apoi, de bună voie, ea înfăptuieşte un act unic în rândul făpturilor vii.

Această „fată bătrână” eliberează sucurile gastrice în propriul ei corp. Puii alergă prin abdomenul ei în timp ce ea stă liniştită, digerând nu trupul altuia, ci propriul ei trup, distrugând organele sale care altădată o ţineau în viaţă, până când în cele din urmă viaţa i se stinge.

Moare.

Ea se transformă în stomac pentru puii ei, devenind ea însăşi hrana lor.

Isus le-a zis celor care stăteau împrejurul Său: Eu sunt pâinea vieţii. Eu sunt pâinea vie care coboară din cer; dacă mănâncă cineva din pâinea aceasta, va avea viaţă veşnică; şi pâinea pe care o dau pentru viaţa lumii este trupul Meu.

Luaţi mâncaţi.

El a fost altfel decât oricare dintre noi: a fost „gătit” pe cruce.

O sărbătoare care trece

2010-03-25T14:09:00.003+02:00

Evenimentul intrării triumfale a Domnului Isus în Ierusalim este o sărbătoare istorică. Avem un cadru sărbătoresc – haine presărate pe drum şi întâmpinarea cu ramuri de finic; o atmosferă de sărbătoare – o mare mulţime de oameni ovaţionând s-au adunat în jurul Domnului; un timp de sărbătoare – evreii se pregăteau pentru Paşte.

Toate condiţiile ca această sărbătoare, deşi declanşată spontan, să continue în toată acea vreme. Însă, din păcate, trebuie să spunem că această sărbătoare s-a încheiat imediat. A trecut la fel de repede cum a început. Cel întâmpinat cu flori şi primit cu atâta alai dimineaţa, la sfârşitul zilei a rămas singur. Toţi parcă resemnaţi, s-au întors fiecare la ale lor. La sfârşitul zilei, Îl găsim pe Domnul Isus plângând pentru cetatea Ierusalimului. Iar, pentru a găsi un loc de găzduire, a trebuit să părăsească Ierusalimul şi să se întoarcă în Betania (Mat.21:17).

Observând această situaţie nu se poate să nu ne întrebăm: „De ce această sărbătoare s-a încheiat aşa de repede”? De ce oare sărbătoarea Intrării Domnului Isus în Ierusalim s-a încheiat lamentabil şi a rămas în istorie ca o sărbătoare care trece?

În primul rând, cei ce sărbătoreau au fost concentraţi asupra formei şi nu a conţinutului. Mulţimea care L-a întâmpinat pe Domnul Isus a avut în vedere mai mult lucrurile de suprafaţă, ceremonialul, decât cele de conţinut. Ei au împlinit perfect spusele Domnului: „Norodul acesta se apropie de Mine cu gura şi Mă cinsteşte cu buzele, dar inima lui este departe de Mine” (Mat.15:8).

Cum te-ai pregătit de sărbătoare? Asupra căror lucruri te concentrezi? Dacă vrei o sărbătoare care să dăinuie, întreabă-te ce este în inima ta. Şi nu uita că sărbătoarea care rămâne nu depinde de formă, ci de conţinut.

În al doilea rând, observăm că cei ce sărbătoreau erau preocupaţi de interese personale, nu de voia lui Dumnezeu. Sunt cel puţin trei categorii de oameni prezenţi la această sărbătoare: mulţimea, fruntaşii poporului şi apostolii.

Mulţimea Îl dorea ca Împărat, dar nu avea în vedere Împărăţia Sa eliberatoare de păcatul care atrage condamnarea lui Dumnezeu. Ei doreau un conducător care să-i scape de criza politică, economică şi socială: L-au văzut pe Isus dându-le hrană când au rămas fără mâncare, le vindeca bolile – era unul care îi putea scăpa de sărăcie şi ar fi putut aduce eliberare de sub jugul roman şi restaurarea naţiunii.

Fruntaşii lui Israel – preoţii cei mai de seamă, cărturarii şi fariseii – n-au putut să se bucure în această zi şi n-au avut nici un motiv de sărbătoare. În inima lor era deja urzit planul de a-L prinde şi condamna pe Domnul Isus. Vindecarea orbilor la Ierihon şi mai ales învierea lui Lazăr, au fost minunile care pentru ei a umplut paharul şi i-au pus pe jar. Sinedriul hotărâse deja să-L omoare (Ioan 11:47-53). Reacţia faţă de ucenici şi faţă de copiii care cântau în Templu evidenţiază aceste gânduri ascunse ale inimilor lor.

Să privim puţin şi la cea de-a treia categorie: ucenicii Domnului Isus. Credeţi că ei erau preocupaţi de voia lui Dumnezeu? Întrebarea lor era „cine este cel mai mare?” (Mat.18:1) şi a fost repetată în mod specific de doi dintre ei atunci când Domnul Isus se îndrepta spre Ierusalim (Mat.20:20-21). Reacţia celorlaţi ucenici faţă de această cerere nu s-a lăsat mult aşteptată: „Cei zece, când au auzit, s-au mâniat pe cei doi fraţi” (Mat.20:24, 25-27).

Mulţimea voia eliberare, preoţii păstrarea slujbelor şi a ceremonialului, iar ucenicii poziţii tot mai înalte! Singurul care a urmărit împlinirea voii lui Dumnezeu a fost Domnul Isus. Ce te preocupă pe tine şi care-ţi sunt priorităţile?

Apoi, în cel de-al treilea rând, cei ce sărbătoreau L-au respins pe Cel Sărbătorit. Domnul Isus, Persoana centrală a acestei sărăbători, rămâne singur. Deşi dimineaţa era o mare mulţime de oameni, în seara aceleiaşi zile Isus plânge în singurătate. S-au împlinit cuvintele spuse de Ioan: „A venit la ai Săi, şi ai Săi nu L-au primit” (Ioan 1:12).

În ce mod L-ai primit pe Domnul Isus? Ocupă El un loc central în viaţa şi inima ta, sau e doar ceva formal? Ce te preocupă în relaţia care se dezvoltă între tine şi El: dorinţele personale sau împlinirea voii lui Dumnezeu? Mat.6:33 – „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra.”

Arca lui Noe – o povestire modernă

2010-03-12T13:10:00.000+02:00

Domnul a zis lui Noe: „Peste şase luni am să fac să plouă peste întregul pământ până toţi cei răi vor fi înecaţi de ape. Aş vrea însă să salvez câţiva oameni şi câte o pereche din fiecare soi de animale de pe pământ. Îţi poruncesc să construieşti o corabie!” Printr-un fulger de lumină Noe a primit toate planşele şi specificaţiile proiectului ambarcaţiunii.

„Bine!”, a zis Noe, tremurând încă de frică ţinând planşele în mână.

„Şase luni şi va începe ploaia”, a tunat din nou vocea Domnului. „Ar fi bine să te apuci de lucru”.

Cele şase luni trecură repede.

Norii au început să se îngrămădească la orizont şi primele picături de ploaie au şi început să cadă. Domnul a văzut cum Noe stătea în curte plângând. Nici urmă de arcă.

„Noe!”, a strigat Domnul. „Unde este arca?” Un fulger căzu la picioarele lui Noe, pentru a sublinia seriozitatea întrebării.

„Doamne, Te rog să mă ierţi”, se ruga Noe. „Am făcut tot ce am ştiut, dar am avut mari probleme. În primul rând mi-a trebuit o autorizaţie de construcţie pentru corabie şi planuri care să respecte codurile locale. Aşa că a trebuit să angajez un inginer care să-mi refacă întregul proiect. Apoi, am intrat într-o adevărată bătălie cu autorităţile în jurul subiectului instalaţiei de stingere a incendiilor. Apoi, vecinii s-au plâns că violăm regulile arhitecturale ale oraşului construind o corabie în curtea casei, aşa că mi-a trebuit o dispensă din partea comisiei de arhitectură a oraşului.

Am dat apoi de o altă problemă cu aprovizionarea lemnului pentru corabie, pentru că lemnul indicat de proiect provenea din copaci interzişi să fie tăiaţi, pentru a nu distruge ultimele bufniţe pătate, specie pe cale de dispariţie. Dulgherii au format un sindicat şi au început o grevă. A trebuit să port interminabile negocieri cu Comisia Naţională a Forţelor de Muncă şi Sindicate până ce au pus mâna pe ferăstrau şi ciocan. Avem acum abia 16 dulgheri angajaţi.

Am început să adun animalele, dar am dat peste un grup ce lupta pentru drepturile animalelor. Obiecţia lor principală era că voiam să salvez numai câte o pereche din fiecare soi.

Apoi am dat de necazuri cu comisia protecţiei mediului înconjurător, care îmi cerea să completez o declaraţie asupra impactului potopului planificat de Tine Doamne asupra mediului înconjurător. Inginerii lor îmi cereau o hartă cu aria de extindere a zonei inundabile. Le-am trimis un glob.

Să nu-Ţi mai spun, Doamne, de cei de la taxe. Au vrut să mă aresteze că intenţionam să evit plata taxelor plecând din ţară cu corabia. Chiar acum am primit o scrisoare de la ei prin care îmi cer o sumă enormă de plătit.

„Nu cred Doamne că voi putea termina arca în următorul an”, se văita bietul Noe.

Cerul începu să se însenineze brusc. Soarele străluci din nou pe boltă. Un curcubeu se arcui peste întinderea orizontului. Noe se uita uimit şi zâmbi.

„Vrei să spui, Doamne, că n-ai să distrugi pământul?”

„Ai greşit, Noe! Fiind Domnul întregului Univers am unele avantaje. Voi distruge întregul pământ, cu ceva mult mai rău ca potopul. Ceva inventat însuşi de om.”

„Cu ce Doamne?”, a întrebat Noe uimit.

După o lungă pauză, Domnul a spus:

„Cu guvernul”.

Când pescarii nu pescuiesc

2010-01-28T03:39:00.003+02:00

Am citit o meditaţie trimisă de un anonim din SUA, scrisă în ediţia din decembrie 2008 a revistei Cuvântul Adevărului. M-am gândit să o pun pe blog, căci se pare că azi blogurile sunt mai citite decât revistele. De ce? Motivele pot fi diverse, dar acesta e un alt subiect. Să revenim la oile noastre. Sau, mai bine zis, la peştii noştrii nepescuiţi. De ce? Vă las să citiţi şi să comentaţi. Chiar sunt curios să aflu mai multe opinii cu privire la acest articol:

Când pescarii nu pescuiesc

Se spune că era un grup de oameni care îşi ziceau „pescari”. În apele din regiunea lor era mult peşte. De fapt, toată regiunea era înţesată de râuri şi lacuri pline cu peşti. Şi peştii erau flămînzi.

Săptămână după săptămână, lună de lună, an după an, cei ce se numeau „pescari”, se întâlneau în şedinţe, discutând despre chemarea lor de a fi pescari, despre abundenţa de peşti din jurul lor şi despre cum ar putea şi ar trebui să meargă la pescuit. În fiecare an, cu mare atenţie, căutau definiţia cea mai potrivită pentru noţiunea de a pescui, apărau ocupaţia de pescar şi reafirmau că menirea principală a pescarului este aceea de a ... pescui.

În permanenţă căutau metode noi, mai bune, de a pescui şi găseau formulări superioare pentru definirea pescuitului. Ce mult le plăceau lozinci ca de exemplu „Pescuitul este datoria fiecărui pescar!”. Ei anunţau şedinţe speciale cu tema „Campania de pescuit” sau „Luna pescuitului”! De asemenea, organizau conferinţe ca să discute despre pescuit, să promoveze pescuitul şi să popularizeze echipamentul nou de pescuit, noile metode de pescuit şi chiar noi „momeli” pentru peşti.

Aceşti pescari au construit clădiri impunătoare cu firma „Sediul General al Pescarilor”. Şi cu toate că apelul tuturor era ca otice pescar să pescuiască, un singur lucru nu făceau aceşti oameni: nu pescuiau.

Pe lângă întâlnirile lor frecvente, au înfiinţat o agenţie care să trimită pescari în alte locuri unde este mult peşte. Agenţia a angajat personal şi a înfiinţat comitete, întrunindu-se mereu ca să cerceteze definiţia pescuitului, să apere peştii şi să hotărască ce râuri sau lacuri să mai studieze. Dar ceea ce nu făceau agenţia, comitetele şi personalul este că... nu pescuiau!

Centre mari şi costisitoare au fost inaugurate având ca scop principal şi prioritar acela de a-i învăţa pe pescari să... pescuiască. Ani la rând s-au predat cursuri despre nevoia de a pescui, despre soiurile de peşti şi habitatul lor, despre psihologia peştilor şi despre cum să te apropii de ei ca să-i hrăneşti. Problema era că profesorii doar predau despre pescuit, dar... nu pescuiau. Absolvenţilor li s-au dat legitimaţii de pescuit şi au fost trimişi pe ape îndepărtate pline cu peşti. Mulţi care au simţit chemarea de a pescui au răpuns pozitiv. Au fost împuterniciţi şi trimişi. Dar, ca şi pescarii de acasă, nu au pescuit vreodată. Ca şi pescarii de acasă, se îndeletniceau cu tot felul de alte ocupaţii. Au construit stăvilare, staţii de pompare a apei la peşti. Unii au declarat deschis că ei au chemarea de a furniza echipament şi instrumente de pescuit. Alţii s-au simţit chemaţi ca să se facă la fel ca peştii, pentru ca peştii să nu-şi dea seama că sunt pescuiţi. Alţii au crezut că este suficient să fie buni vecini cu peştii şi să fie iubitori şi amabili cu ei.

În urma unei conferinţe impresionante cu tema „Necesitatea de a pescui” unul din cei prezenţi chiar s-a dus la pescuit. În ziua următoare el a raportat că a prins doi peşti. A fost onorat pentru excepţionala pescuire şi i s-a făcut un program să participe la cât mai lulte conferinţe unde să povestească reuşita lui. Aşa că nu s-a mai ocupat cu pescuitul, pentru că a trebuit să meargă şi să-şi povestească experienţa celorlalţi pescari. Bineînţeles că a fost imediat aşezat în Comitetul General al Pescarilor ca o persoană cu experienţă considerabilă.

În altă ordine de idei, este adevărat că mulţi dintre pescari au întâmpinat şi greutăţi. Unii, locuind pe marginea apei, au trebuit să îndure în fiecare zi mirosul greu al peştilor morţi. Au suportat şi multe insulte, fiind ridiculizaţi că deşi îşi zic pescari, ei nu pescuiesc. Cu durere se gândeau şi la cei care nu participau la întrunirile lor unde se învăţa despre pescuit. Îi judecau în inima lor pentru că nu Îl urmau ei pe Învăţătorul care le-a zis: „Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni!”

Imaginaţi-vă cât de răniţi au fost într-o zi, când cineva i-a confruntat şi le-a spus că, indiferent cât de mult se pretind ei a fi pescari, cei ce nu pescuiesc nu sunt pescari! Şi totuşi afirmaţia aceasta pare să fie corectă, nu-i aşa? Poate cineva să fie pescar dacă an după an, el nu prinde nici măcar un peşte? Poţi spune că îl urmezi pe Hristos dacă nu „pescuieşti”?

"DACĂ" vs. "CHIAR DACĂ"

2009-12-29T01:23:00.002+02:00

A trecut Crăciunul. O noapte de colindă cu fulgere (cel puţin în Hunedoara), noapte ce ne-a adus aminte de Crăciunul de după Revoluţie. "Astea nu-s semne bune" - spuneau bătrânii. Şi de atunci încoace în fiecare an "semne bune anul n'are".

Acum 20 de ani lumea lupta pentru libertate. De 20 de ani încoace lumea luptă pentru putere, timp în care ni s-a tot spus despre cureaua care mai trebuie strânsă, luminiţa de la capătul tunelului, mai strângem din dinţi, încât am ajuns cu dinţii sparţi, îndoiţi de mijloc ca semnu-ntrebării şi cu vederea slăbită şi deformată, căutând acea luminiţă care este doar o iluzie. Ne aflăm în pragul unui an nou. Din nou, se vorbeşte despre un an greu.

Asta-i lumea în care trăim? Da. În aceeaşi lume trăiesc şi credincioşii? Conform Ioan 17:11, 15 răspunsul este da. Ca şi credincioşi, avem ceva care într-adevăr contează. Îl avem pe El. Întrebarea mea este: care este atitudinea ta faţă de El în aceste circumstanţe? Care dintre următoarele două te caracterizează: dacă sau chiar dacă?

Să luăm două exemple. Primul este Geneza 28:20-21 unde Iacov, omul care nu-L avea pe Dumnezeu ca un Dumnezeu personal (vezi v.13) şi care încă nu avusese o întâlnire personală cu El (cap.32), face o juruinţă: „Dacă va fi Dumnezeu cu mine şi mă va păzi în timpul călătoriei pe care o fac, dacă-mi va da pâine să mănânc şi haine să mă îmbrac şi dacă mă voi întoarce în pace în casa tatălui meu, atunci Domnul va fi Dumnezeul meu.” Dacă, dacă şi iar dacă.

Cel de-al doilea exemplu este Habacuc 3:17-18 „Căci, chiar dacă smochinul nu va înflori, viţa nu va da niciun rod, rodul măslinului va lipsi, şi câmpiile nu vor da hrană, oile vor pieri din staule, şi nu vor mai fi boi în grajduri, eu tot mă voi bucura în Domnul, mă voi bucura în Dumnezeul mântuirii mele!”

Este o mică diferenţă, care face să fie o mare diferenţă. O diferenţă pe care o vedem şi între Biserica de azi şi Biserica primară. Ce atitudine aveau ei fiind sub presiunea ameninţărilor şi a pericolelor, în faţa unui viitor sumbru (vezi F.A. 4:23-30)? „Doamne, uită-Te la ameninţările lor, dă putere robilor Tăi să vestească Cuvântul Tău cu toată îndrăzneala şi întinde-Ţi mâna, ca să se facă tămăduiri, minuni şi semne prin Numele Robului Tău celui sfânt, Isus.” Cum, nu ceri protecţie, nu ceri intervenţie divină, nu ceri ajutor? Ceri doar putere de a mărturisi şi atât?

Ţi s-a pus în faţă un an plin. Plin de greutăţi, desigur. Care-i rugăciunea care-ţi vine să o spui? Dacă... sau chiar dacă...? În unele biserici se cântă o cântare care conţine următoarea strofă:

Dar din toate câte-Ţi cer

Le păstrezi Tu pentru mine,

Nu mi-e dor de tot ce-mi dai

Cât mi-e dor, Doamne, de Tine.

Cuvântul S-a făcut trup

2009-12-11T01:49:00.000+02:00

La început era Cuvântul…
şi Cuvântul era Dumnezeu.…
şi Cuvântul S-a făcut trup
Ioan 1:1, 14

De cele mai multe ori când vorbim despre jertfa sau sacrificiul Domnului Isus ne referim doar la Calvar, la moartea Sa pe cruce la Golgota. Însă, ar trebui să recunoaştem că a fost nevoie de un mare sacrificiu din partea Domnului atunci când S-a golit pe Sine şi a luat chip de rob (Filipeni 2:7), renunţând la slava Lui de Dumnezeu şi întrupându-Se ca om.
Miracolul întrupării este capitolul central al dramei mântuirii, este ceea ce marele scriitor creştin C.S. Lewis numeşte “Marele Miracol” al Creştinismului: Povestea încarnării este o poveste a coborârii şi a înălţării… Mă gândesc la această întreagă idee a coborârii jos, jos de tot apoi a înălţării sus, sus de tot. Mă gândesc la coborârea nu doar la umanitate ci la cele nouă luni care preced naşterea umană… şi apoi la coborârea şi mai jos în moartea trupului. Cineva se poate gândi la imaginea unui scufundător, care se dezbracă haină după haină, dezgolindu-se, apoi pentru o clipă zvâcnind în aer urmând plonjonul prin apa verzuie, caldă şi luminată de razele soarelui până la apa rece şi întunecată din adânc, la noroiul şi mizeria de pe fundul mării, dar urcând din nou, cu plămânii goliţi de aer la apa caldă şi luminoasă ajungând în cele din urmă în strălucirea soarelui şi ţinând triumfător în mână lucrul pentru care a sărit în apă. Acest lucru este natura umană, însă pe lângă aceasta şi întreaga creaţie, noul univers.

“Plonjonul” în umanitate prin întrupare a fost necesar pentru ca noi, oamenii, să fim salvaţi. Despre noi, oamenii, de exemplu ecologiştii spun că putem fi salvatorii altor specii. Dar… noi, “salvatorii” altor specii? Noi care nu ne putem salva pe noi înşine? Dacă ar fi să se scrie o carte Manualul Salvatorului, principiul de bază ar trebui să fie: pentru a salva trebuie să devii ceea ce salvezi! De aceea, salvatorii mineri sunt cei mai aproape de adevăr în cazul unui accident de muncă în mină. Ca să salveze mineri, ei înşişi trebuie să fie mineri. Şi încă dintre cei mai buni. Să intre în mină şi să o cunoască bine. De ce ecologiştii care vor să salveze, de exemplu, o specie de broaşte pe cale de dispariţie nu pot să o facă? Pentru că nu devin broaşte şi nu cred că le-ar plăcea să devină.

Isaia 9:6a ne arată umanitatea şi divinitatea Sa: "Căci un Copil ni S-a născut..." - întruparea Fiului lui Dumnezeu şi "... un Fiu ni S-a dat..." - preexistenţa Sa.
Astfel este posibilă salvarea noastră: Dumnezeu S-a făcut om, rămânând în acelaşi timp şi Dumnezeu (Isus nu a fost 50% Dumnezeu şi 50% om, ci 100% Dumnezeu şi 100% om), putând în felul acesta să salveze omenirea, pe mine şi pe tine.

Doctrina unirii celor două naturi, umană şi divină, în întruparea lui Isus înseamnă :

 Fiindcă este Dumnezeu, El are dreptul şi poate ierta păcatele (Marcu 2:7);

 Fiindcă este om, poate înţelege slăbiciunile omeneşti şi poate ajuta (Evrei 2:17; 4:15);

 Fiindcă este şi Dumnezeu şi om, este singurul mijlocitor adecvat între Dumnezeu şi om (Galateni 3:20; 1Timotei 2:5).