Despre păianjeni... dar nu numai

Ştiaţi că?


Păianjenii  nu au stomac. Ei îşi injectează sucurile gastrice în prada pe care o prind.

            Printr-o serie de orificii minuscule, păianjenul injectează în insecta prinsă în plasa lui sucurile sale digestive; în trupul acesteia organele, nervii şi ţesuturile sunt descompuse, dizolvate şi transformate într-o supă călduţă. Această supă este apoi sorbită – exact aşa cum cei mai mulţi dintre noi „sorbim” sufletele unii altora după ce le-am „gătit” în diverse „enzime”: vinovăţie, umilinţă, subiectivisme sau în cruzimea iubirii – ca o combinaţie acidă plăcută. Iar unii dintre noi sunt atât de îndemânatici în folosirea cuvântului  „subcutanat” încât iubiţii noştri continuă să stea şi să zâmbească, de parcă ar mai fi încă în viaţă. Însă dovada faptului că i-am mâncat se găseşte tocmai în grăsimea noastră.

Majoritatea păianjenilor îşi depun ouăle şi le părăsesc, dar există şi altfel de specii. Iată una care rămâne lângă ouăle sale:

            Prin sutele de ouă pe care şi le adună în spinare ea pare un fel de gogoaşă greţoasă, boţită şi umflată. Dar aşa este dragostea: ea îl urâţeşte pe cel care iubeşte.

            Când puii se nasc, ea îi hrăneşte; sucurile ei înmoaie carnea pentru făpturile lor micuţe. Şi totuşi această grijă, specifică fetelor bătrâne, nu-i aduce un nume mai presus de orice nume. Multe mame îşi îngrijesc copiii; lucrul acesta este normal. Ceea ce îl uimeşte pe privitor şi îl face să vadă cerul într-un lucru minuscul este cina cea din urmă pe care ea o are pregătită în caz de nevoie…

            Uneori hrana se împuţinează şi, oricât de mare ar fi pânza, ea nu poate să prindă insectele care nu există. Uneori apare o scurtă perioadă de foamete pentru mamă şi păianjenii ei. Atunci ei flămânzesc şi ar putea să moară dacă nu mănâncă.

            Dar apoi, de bună voie, ea înfăptuieşte un act unic în rândul făpturilor vii.

            Această „fată bătrână” eliberează sucurile gastrice în propriul ei corp. Puii alergă prin abdomenul ei în timp ce ea stă liniştită, digerând nu trupul altuia, ci propriul ei trup, distrugând organele sale care altădată o ţineau în viaţă, până când în cele din urmă viaţa i se stinge.

            Moare.

            Ea se transformă în stomac pentru puii ei, devenind ea însăşi hrana lor.

            Isus le-a zis celor care stăteau împrejurul Său: Eu sunt pâinea vieţii. Eu sunt pâinea vie care coboară din cer; dacă mănâncă cineva din pâinea aceasta, va avea viaţă veşnică; şi pâinea pe care o dau pentru viaţa lumii este trupul Meu.

            Luaţi mâncaţi.

            El a fost altfel decât oricare dintre noi: a fost „gătit” pe cruce.

O sărbătoare care trece

  Evenimentul intrării triumfale a Domnului Isus în Ierusalim este o sărbătoare istorică. Avem un cadru sărbătoresc – haine presărate pe drum şi întâmpinarea cu ramuri de finic; o atmosferă de sărbătoare – o mare mulţime de oameni ovaţionând s-au adunat în jurul Domnului; un timp de sărbătoare – evreii se pregăteau pentru Paşte.

       Toate condiţiile ca această sărbătoare, deşi declanşată spontan, să continue în toată acea vreme. Însă, din păcate, trebuie să spunem că această sărbătoare s-a încheiat imediat. A trecut la fel de repede cum a început. Cel întâmpinat cu flori şi primit cu atâta alai dimineaţa, la sfârşitul zilei a rămas singur. Toţi parcă resemnaţi, s-au întors fiecare la ale lor. La sfârşitul zilei, Îl găsim pe Domnul Isus plângând pentru cetatea Ierusalimului. Iar, pentru a găsi un loc de găzduire, a trebuit să părăsească Ierusalimul şi să se întoarcă în Betania (Mat.21:17).

     Observând această situaţie nu se poate să nu ne întrebăm: „De ce această sărbătoare s-a încheiat aşa de repede”? De ce oare sărbătoarea Intrării Domnului Isus în Ierusalim s-a încheiat lamentabil şi a rămas în istorie ca o sărbătoare care trece?

      În primul rând, cei ce sărbătoreau au fost concentraţi asupra formei şi nu a conţinutului. Mulţimea care L-a întâmpinat pe Domnul Isus a avut în vedere mai mult lucrurile de suprafaţă, ceremonialul, decât cele de conţinut. Ei au împlinit perfect spusele Domnului: „Norodul acesta se apropie de Mine cu gura şi Mă cinsteşte cu buzele, dar inima lui este departe de Mine” (Mat.15:8).

      Cum te-ai pregătit de sărbătoare? Asupra căror lucruri te concentrezi? Dacă vrei o sărbătoare care să dăinuie, întreabă-te ce este în inima ta. Şi nu uita că sărbătoarea care rămâne nu depinde de formă, ci de conţinut.

      În al doilea rând, observăm că cei ce sărbătoreau erau preocupaţi de interese personale, nu de voia lui Dumnezeu. Sunt cel puţin trei categorii de oameni prezenţi la această sărbătoare: mulţimea, fruntaşii poporului şi apostolii.

      Mulţimea Îl dorea ca Împărat, dar nu avea în vedere Împărăţia Sa eliberatoare de păcatul care atrage condamnarea lui Dumnezeu. Ei doreau un conducător care să-i scape de criza politică, economică şi socială: L-au văzut pe Isus dându-le hrană când au rămas fără mâncare, le vindeca bolile – era unul care îi putea scăpa de sărăcie şi ar fi putut aduce eliberare de sub jugul roman şi restaurarea naţiunii.

      Fruntaşii lui Israel – preoţii cei mai de seamă, cărturarii şi fariseii – n-au putut să se bucure în această zi şi n-au avut nici un motiv de sărbătoare. În inima lor era deja urzit planul de a-L prinde şi condamna pe Domnul Isus. Vindecarea orbilor la Ierihon şi mai ales învierea lui Lazăr, au fost minunile care pentru ei a umplut paharul şi i-au pus pe jar. Sinedriul hotărâse deja să-L omoare (Ioan 11:47-53). Reacţia faţă de ucenici şi faţă de copiii care cântau în Templu evidenţiază aceste gânduri ascunse ale inimilor lor.

      Să privim puţin şi la cea de-a treia categorie: ucenicii Domnului Isus. Credeţi că ei erau preocupaţi de voia lui Dumnezeu? Întrebarea lor era „cine este cel mai mare?” (Mat.18:1) şi a fost repetată în mod specific de doi dintre ei atunci când Domnul Isus se îndrepta spre Ierusalim (Mat.20:20-21). Reacţia celorlaţi ucenici faţă de această cerere nu s-a lăsat mult aşteptată: „Cei zece, când au auzit, s-au mâniat pe cei doi fraţi” (Mat.20:24, 25-27).

       Mulţimea voia eliberare, preoţii păstrarea slujbelor şi a ceremonialului, iar ucenicii poziţii tot mai înalte! Singurul care a urmărit împlinirea voii lui Dumnezeu a fost Domnul Isus. Ce te preocupă pe tine şi care-ţi sunt priorităţile?

      Apoi, în cel de-al treilea rând, cei ce sărbătoreau L-au respins pe Cel Sărbătorit. Domnul Isus, Persoana centrală a acestei sărăbători, rămâne singur. Deşi dimineaţa era o mare mulţime de oameni, în seara aceleiaşi zile Isus plânge în singurătate. S-au împlinit cuvintele spuse de Ioan: „A venit la ai Săi, şi ai Săi nu L-au primit” (Ioan 1:12).

      În ce mod L-ai primit pe Domnul Isus? Ocupă El un loc central în viaţa şi inima ta, sau e doar ceva formal? Ce te preocupă în relaţia care se dezvoltă între tine şi El: dorinţele personale sau împlinirea voii lui Dumnezeu? Mat.6:33 – „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra.”

Arca lui Noe – o povestire modernă

            Domnul a zis lui Noe: „Peste şase luni am să fac să plouă peste întregul pământ până toţi cei răi vor fi înecaţi de ape. Aş vrea însă să salvez câţiva oameni şi câte o pereche din fiecare soi de animale de pe pământ. Îţi poruncesc să construieşti o corabie!” Printr-un fulger de lumină Noe a primit toate planşele şi specificaţiile proiectului ambarcaţiunii.

            „Bine!”, a zis Noe, tremurând încă de frică ţinând planşele în mână.

            „Şase luni şi va începe ploaia”, a tunat din nou vocea Domnului. „Ar fi bine să te apuci de lucru”.

            Cele şase luni trecură repede.

            Norii au început să se îngrămădească la orizont şi primele picături de ploaie au şi început să cadă. Domnul a văzut cum Noe stătea în curte plângând. Nici urmă de arcă.

            „Noe!”, a strigat Domnul. „Unde este arca?” Un fulger căzu la picioarele lui Noe, pentru a sublinia seriozitatea întrebării.

            „Doamne, Te rog să mă ierţi”, se ruga Noe. „Am făcut tot ce am ştiut, dar am avut mari probleme. În primul rând mi-a trebuit o autorizaţie de construcţie pentru corabie şi planuri care să respecte codurile locale. Aşa că a trebuit să angajez un inginer care să-mi refacă întregul proiect. Apoi, am intrat într-o adevărată bătălie cu autorităţile în jurul subiectului instalaţiei de stingere a incendiilor. Apoi, vecinii s-au plâns că violăm regulile arhitecturale ale oraşului construind o corabie în curtea casei, aşa că mi-a trebuit o dispensă din partea comisiei de arhitectură a oraşului.

            Am dat apoi de o altă problemă cu aprovizionarea lemnului pentru corabie, pentru că lemnul indicat de proiect provenea din copaci interzişi să fie tăiaţi, pentru a nu distruge ultimele bufniţe pătate, specie pe cale de dispariţie. Dulgherii au format un sindicat şi au început o grevă. A trebuit să port interminabile negocieri cu Comisia Naţională a Forţelor de Muncă şi Sindicate  până ce au pus mâna pe ferăstrau şi ciocan. Avem acum abia 16 dulgheri angajaţi.

            Am început să adun animalele, dar am dat peste un grup ce lupta pentru drepturile animalelor. Obiecţia lor principală era că voiam să salvez numai câte o pereche din fiecare soi.

            Apoi am dat de necazuri cu comisia protecţiei mediului înconjurător, care îmi cerea să completez o declaraţie asupra impactului potopului planificat de Tine Doamne asupra mediului înconjurător. Inginerii lor îmi cereau o hartă cu aria de extindere a zonei inundabile. Le-am trimis un glob.

            Să nu-Ţi mai spun, Doamne, de cei de la taxe. Au vrut să mă aresteze că intenţionam să evit plata taxelor plecând din ţară cu corabia. Chiar acum am primit o scrisoare de la ei prin care îmi cer o sumă enormă de plătit.

            „Nu cred Doamne că voi putea termina arca în următorul an”, se văita bietul Noe.

            Cerul începu să se însenineze brusc. Soarele străluci din nou pe boltă. Un curcubeu se arcui peste întinderea orizontului. Noe se uita uimit şi zâmbi.

            „Vrei să spui, Doamne, că n-ai să distrugi pământul?”

            „Ai greşit, Noe! Fiind Domnul întregului Univers am unele avantaje. Voi distruge întregul pământ, cu ceva mult mai rău ca potopul. Ceva inventat însuşi de om.”

            „Cu ce Doamne?”, a întrebat Noe uimit.

            După o lungă pauză, Domnul a spus:

            „Cu guvernul”.

Când pescarii nu pescuiesc

Am citit o meditaţie trimisă de un anonim din SUA, scrisă în ediţia din decembrie 2008 a revistei Cuvântul Adevărului. M-am gândit să o pun pe blog, căci se pare că azi blogurile sunt mai citite decât revistele. De ce? Motivele pot fi diverse, dar acesta e un alt subiect. Să revenim la oile noastre. Sau, mai bine zis, la peştii noştrii nepescuiţi. De ce? Vă las să citiţi şi să comentaţi. Chiar sunt curios să aflu mai multe opinii cu privire la acest articol:

Când pescarii nu pescuiesc

   Se spune că era un grup de oameni care îşi ziceau „pescari”. În apele din regiunea lor era mult peşte. De fapt, toată regiunea era înţesată de râuri şi lacuri pline cu peşti. Şi peştii erau flămînzi.

   Săptămână după săptămână, lună de lună, an după an, cei ce se numeau „pescari”, se întâlneau în şedinţe, discutând despre chemarea lor de a fi pescari, despre abundenţa de peşti din jurul lor şi despre cum ar putea şi ar trebui să meargă la pescuit. În fiecare an, cu mare atenţie, căutau definiţia cea mai potrivită pentru noţiunea de a pescui, apărau ocupaţia de pescar şi reafirmau că menirea principală a pescarului este aceea de a ... pescui.

   În permanenţă căutau metode noi, mai bune, de a pescui şi găseau formulări superioare pentru definirea pescuitului. Ce mult le plăceau lozinci ca de exemplu „Pescuitul este datoria fiecărui pescar!”. Ei anunţau şedinţe speciale cu tema „Campania de pescuit” sau „Luna pescuitului”! De asemenea, organizau conferinţe ca să discute despre pescuit, să promoveze pescuitul şi să popularizeze echipamentul nou de pescuit, noile metode de pescuit şi chiar noi „momeli” pentru peşti.

   Aceşti pescari au construit clădiri impunătoare cu firma „Sediul General al Pescarilor”. Şi cu toate că apelul tuturor era ca otice pescar să pescuiască, un singur lucru nu făceau aceşti oameni: nu pescuiau.

   Pe lângă întâlnirile lor frecvente, au înfiinţat o agenţie care să trimită pescari în alte locuri unde este mult peşte. Agenţia a angajat personal şi a înfiinţat comitete, întrunindu-se mereu ca să cerceteze definiţia pescuitului, să apere peştii şi să hotărască ce râuri sau lacuri să mai studieze. Dar ceea ce nu făceau agenţia, comitetele şi personalul este că... nu pescuiau!

   Centre mari şi costisitoare au fost inaugurate având ca scop principal şi prioritar acela de a-i învăţa pe pescari să... pescuiască. Ani la rând s-au predat cursuri despre nevoia de a pescui, despre soiurile de peşti şi habitatul lor, despre psihologia peştilor şi despre cum să te apropii de ei ca să-i hrăneşti. Problema era că profesorii doar predau despre pescuit, dar... nu pescuiau. Absolvenţilor li s-au dat legitimaţii de pescuit şi au fost trimişi pe ape îndepărtate pline cu peşti. Mulţi care au simţit chemarea de a pescui au răpuns pozitiv. Au fost împuterniciţi şi trimişi. Dar, ca şi pescarii de acasă, nu au pescuit vreodată. Ca şi pescarii de acasă, se îndeletniceau cu tot felul de alte ocupaţii. Au construit stăvilare, staţii de pompare a apei la peşti. Unii au declarat deschis că ei au chemarea de a furniza echipament şi instrumente de pescuit. Alţii s-au simţit chemaţi ca să se facă la fel ca peştii, pentru ca peştii să nu-şi dea seama că sunt pescuiţi. Alţii au crezut că este suficient să fie buni vecini cu peştii şi să fie iubitori şi amabili cu ei.

   În urma unei conferinţe impresionante cu tema „Necesitatea de a pescui” unul din cei prezenţi chiar s-a dus la pescuit. În ziua următoare el a raportat că a prins doi peşti. A fost onorat pentru excepţionala pescuire şi i s-a făcut un program să participe la cât mai lulte conferinţe unde să povestească reuşita lui. Aşa că nu s-a mai ocupat cu pescuitul, pentru că a trebuit să meargă şi să-şi povestească experienţa celorlalţi pescari. Bineînţeles că a fost imediat aşezat în Comitetul General al Pescarilor ca o persoană cu experienţă considerabilă.

   În altă ordine de idei, este adevărat că mulţi dintre pescari au întâmpinat şi greutăţi. Unii, locuind pe marginea apei, au trebuit să îndure în fiecare zi mirosul greu al peştilor morţi. Au suportat şi multe insulte, fiind ridiculizaţi că deşi îşi zic pescari, ei nu pescuiesc. Cu durere se gândeau şi la cei care nu participau la întrunirile lor unde se învăţa despre pescuit. Îi judecau în inima lor pentru că nu Îl urmau ei pe Învăţătorul care le-a zis: „Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni!”

   Imaginaţi-vă cât de răniţi au fost într-o zi, când cineva i-a confruntat şi le-a spus că, indiferent cât de mult se pretind ei a fi pescari, cei ce nu pescuiesc nu sunt pescari! Şi totuşi afirmaţia aceasta pare să fie corectă, nu-i aşa? Poate cineva să fie pescar dacă an după an, el nu prinde nici măcar un peşte? Poţi spune că îl urmezi pe Hristos dacă nu „pescuieşti”?