O sărbătoare care trece

  Evenimentul intrării triumfale a Domnului Isus în Ierusalim este o sărbătoare istorică. Avem un cadru sărbătoresc – haine presărate pe drum şi întâmpinarea cu ramuri de finic; o atmosferă de sărbătoare – o mare mulţime de oameni ovaţionând s-au adunat în jurul Domnului; un timp de sărbătoare – evreii se pregăteau pentru Paşte.

       Toate condiţiile ca această sărbătoare, deşi declanşată spontan, să continue în toată acea vreme. Însă, din păcate, trebuie să spunem că această sărbătoare s-a încheiat imediat. A trecut la fel de repede cum a început. Cel întâmpinat cu flori şi primit cu atâta alai dimineaţa, la sfârşitul zilei a rămas singur. Toţi parcă resemnaţi, s-au întors fiecare la ale lor. La sfârşitul zilei, Îl găsim pe Domnul Isus plângând pentru cetatea Ierusalimului. Iar, pentru a găsi un loc de găzduire, a trebuit să părăsească Ierusalimul şi să se întoarcă în Betania (Mat.21:17).

     Observând această situaţie nu se poate să nu ne întrebăm: „De ce această sărbătoare s-a încheiat aşa de repede”? De ce oare sărbătoarea Intrării Domnului Isus în Ierusalim s-a încheiat lamentabil şi a rămas în istorie ca o sărbătoare care trece?

      În primul rând, cei ce sărbătoreau au fost concentraţi asupra formei şi nu a conţinutului. Mulţimea care L-a întâmpinat pe Domnul Isus a avut în vedere mai mult lucrurile de suprafaţă, ceremonialul, decât cele de conţinut. Ei au împlinit perfect spusele Domnului: „Norodul acesta se apropie de Mine cu gura şi Mă cinsteşte cu buzele, dar inima lui este departe de Mine” (Mat.15:8).

      Cum te-ai pregătit de sărbătoare? Asupra căror lucruri te concentrezi? Dacă vrei o sărbătoare care să dăinuie, întreabă-te ce este în inima ta. Şi nu uita că sărbătoarea care rămâne nu depinde de formă, ci de conţinut.

      În al doilea rând, observăm că cei ce sărbătoreau erau preocupaţi de interese personale, nu de voia lui Dumnezeu. Sunt cel puţin trei categorii de oameni prezenţi la această sărbătoare: mulţimea, fruntaşii poporului şi apostolii.

      Mulţimea Îl dorea ca Împărat, dar nu avea în vedere Împărăţia Sa eliberatoare de păcatul care atrage condamnarea lui Dumnezeu. Ei doreau un conducător care să-i scape de criza politică, economică şi socială: L-au văzut pe Isus dându-le hrană când au rămas fără mâncare, le vindeca bolile – era unul care îi putea scăpa de sărăcie şi ar fi putut aduce eliberare de sub jugul roman şi restaurarea naţiunii.

      Fruntaşii lui Israel – preoţii cei mai de seamă, cărturarii şi fariseii – n-au putut să se bucure în această zi şi n-au avut nici un motiv de sărbătoare. În inima lor era deja urzit planul de a-L prinde şi condamna pe Domnul Isus. Vindecarea orbilor la Ierihon şi mai ales învierea lui Lazăr, au fost minunile care pentru ei a umplut paharul şi i-au pus pe jar. Sinedriul hotărâse deja să-L omoare (Ioan 11:47-53). Reacţia faţă de ucenici şi faţă de copiii care cântau în Templu evidenţiază aceste gânduri ascunse ale inimilor lor.

      Să privim puţin şi la cea de-a treia categorie: ucenicii Domnului Isus. Credeţi că ei erau preocupaţi de voia lui Dumnezeu? Întrebarea lor era „cine este cel mai mare?” (Mat.18:1) şi a fost repetată în mod specific de doi dintre ei atunci când Domnul Isus se îndrepta spre Ierusalim (Mat.20:20-21). Reacţia celorlaţi ucenici faţă de această cerere nu s-a lăsat mult aşteptată: „Cei zece, când au auzit, s-au mâniat pe cei doi fraţi” (Mat.20:24, 25-27).

       Mulţimea voia eliberare, preoţii păstrarea slujbelor şi a ceremonialului, iar ucenicii poziţii tot mai înalte! Singurul care a urmărit împlinirea voii lui Dumnezeu a fost Domnul Isus. Ce te preocupă pe tine şi care-ţi sunt priorităţile?

      Apoi, în cel de-al treilea rând, cei ce sărbătoreau L-au respins pe Cel Sărbătorit. Domnul Isus, Persoana centrală a acestei sărăbători, rămâne singur. Deşi dimineaţa era o mare mulţime de oameni, în seara aceleiaşi zile Isus plânge în singurătate. S-au împlinit cuvintele spuse de Ioan: „A venit la ai Săi, şi ai Săi nu L-au primit” (Ioan 1:12).

      În ce mod L-ai primit pe Domnul Isus? Ocupă El un loc central în viaţa şi inima ta, sau e doar ceva formal? Ce te preocupă în relaţia care se dezvoltă între tine şi El: dorinţele personale sau împlinirea voii lui Dumnezeu? Mat.6:33 – „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra.”

Arca lui Noe – o povestire modernă

            Domnul a zis lui Noe: „Peste şase luni am să fac să plouă peste întregul pământ până toţi cei răi vor fi înecaţi de ape. Aş vrea însă să salvez câţiva oameni şi câte o pereche din fiecare soi de animale de pe pământ. Îţi poruncesc să construieşti o corabie!” Printr-un fulger de lumină Noe a primit toate planşele şi specificaţiile proiectului ambarcaţiunii.

            „Bine!”, a zis Noe, tremurând încă de frică ţinând planşele în mână.

            „Şase luni şi va începe ploaia”, a tunat din nou vocea Domnului. „Ar fi bine să te apuci de lucru”.

            Cele şase luni trecură repede.

            Norii au început să se îngrămădească la orizont şi primele picături de ploaie au şi început să cadă. Domnul a văzut cum Noe stătea în curte plângând. Nici urmă de arcă.

            „Noe!”, a strigat Domnul. „Unde este arca?” Un fulger căzu la picioarele lui Noe, pentru a sublinia seriozitatea întrebării.

            „Doamne, Te rog să mă ierţi”, se ruga Noe. „Am făcut tot ce am ştiut, dar am avut mari probleme. În primul rând mi-a trebuit o autorizaţie de construcţie pentru corabie şi planuri care să respecte codurile locale. Aşa că a trebuit să angajez un inginer care să-mi refacă întregul proiect. Apoi, am intrat într-o adevărată bătălie cu autorităţile în jurul subiectului instalaţiei de stingere a incendiilor. Apoi, vecinii s-au plâns că violăm regulile arhitecturale ale oraşului construind o corabie în curtea casei, aşa că mi-a trebuit o dispensă din partea comisiei de arhitectură a oraşului.

            Am dat apoi de o altă problemă cu aprovizionarea lemnului pentru corabie, pentru că lemnul indicat de proiect provenea din copaci interzişi să fie tăiaţi, pentru a nu distruge ultimele bufniţe pătate, specie pe cale de dispariţie. Dulgherii au format un sindicat şi au început o grevă. A trebuit să port interminabile negocieri cu Comisia Naţională a Forţelor de Muncă şi Sindicate  până ce au pus mâna pe ferăstrau şi ciocan. Avem acum abia 16 dulgheri angajaţi.

            Am început să adun animalele, dar am dat peste un grup ce lupta pentru drepturile animalelor. Obiecţia lor principală era că voiam să salvez numai câte o pereche din fiecare soi.

            Apoi am dat de necazuri cu comisia protecţiei mediului înconjurător, care îmi cerea să completez o declaraţie asupra impactului potopului planificat de Tine Doamne asupra mediului înconjurător. Inginerii lor îmi cereau o hartă cu aria de extindere a zonei inundabile. Le-am trimis un glob.

            Să nu-Ţi mai spun, Doamne, de cei de la taxe. Au vrut să mă aresteze că intenţionam să evit plata taxelor plecând din ţară cu corabia. Chiar acum am primit o scrisoare de la ei prin care îmi cer o sumă enormă de plătit.

            „Nu cred Doamne că voi putea termina arca în următorul an”, se văita bietul Noe.

            Cerul începu să se însenineze brusc. Soarele străluci din nou pe boltă. Un curcubeu se arcui peste întinderea orizontului. Noe se uita uimit şi zâmbi.

            „Vrei să spui, Doamne, că n-ai să distrugi pământul?”

            „Ai greşit, Noe! Fiind Domnul întregului Univers am unele avantaje. Voi distruge întregul pământ, cu ceva mult mai rău ca potopul. Ceva inventat însuşi de om.”

            „Cu ce Doamne?”, a întrebat Noe uimit.

            După o lungă pauză, Domnul a spus:

            „Cu guvernul”.