"DACĂ" vs. "CHIAR DACĂ"

A trecut Crăciunul. O noapte de colindă cu fulgere (cel puţin în Hunedoara), noapte ce ne-a adus aminte de Crăciunul de după Revoluţie. "Astea nu-s semne bune" - spuneau bătrânii. Şi de atunci încoace în fiecare an "semne bune anul n'are".

 Acum 20 de ani lumea lupta pentru libertate. De 20 de ani încoace lumea luptă pentru putere, timp în care ni s-a tot spus despre cureaua care mai trebuie strânsă, luminiţa de la capătul tunelului, mai strângem din dinţi, încât am ajuns cu dinţii sparţi, îndoiţi de mijloc ca semnu-ntrebării şi cu vederea slăbită şi deformată, căutând acea luminiţă care este doar o iluzie. Ne aflăm în pragul unui an nou. Din nou, se vorbeşte despre un an greu.

 Asta-i lumea în care trăim? Da. În aceeaşi lume trăiesc şi credincioşii? Conform Ioan 17:11, 15 răspunsul este da. Ca şi credincioşi, avem ceva care într-adevăr contează. Îl avem pe El. Întrebarea mea este: care este atitudinea ta faţă de El în aceste circumstanţe? Care dintre următoarele două te caracterizează: dacă sau chiar dacă?

Să luăm două exemple. Primul este Geneza 28:20-21 unde Iacov, omul care nu-L avea pe Dumnezeu ca un Dumnezeu personal (vezi v.13) şi care încă nu avusese o întâlnire personală cu El (cap.32), face o juruinţă: „Dacă va fi Dumnezeu cu mine şi mă va păzi în timpul călătoriei pe care o fac, dacă-mi va da pâine să mănânc şi haine să mă îmbrac şi dacă mă voi întoarce în pace în casa tatălui meu, atunci Domnul va fi Dumnezeul meu.” Dacă, dacă şi iar dacă.

 Cel de-al doilea exemplu este Habacuc 3:17-18 „Căci, chiar dacă smochinul nu va înflori, viţa nu va da niciun rod, rodul măslinului va lipsi, şi câmpiile nu vor da hrană, oile vor pieri din staule, şi nu vor mai fi boi în grajduri, eu tot mă voi bucura în Domnul, mă voi bucura în Dumnezeul mântuirii mele!”

Este o mică diferenţă, care face să fie o mare diferenţă. O diferenţă pe care o vedem şi între Biserica de azi şi Biserica primară. Ce atitudine aveau ei fiind sub presiunea ameninţărilor şi a pericolelor, în faţa unui viitor sumbru (vezi F.A. 4:23-30)? „Doamne, uită-Te la ameninţările lor, dă putere robilor Tăi să vestească Cuvântul Tău cu toată îndrăzneala şi întinde-Ţi mâna, ca să se facă tămăduiri, minuni şi semne prin Numele Robului Tău celui sfânt, Isus.” Cum, nu ceri protecţie, nu ceri intervenţie divină, nu ceri ajutor? Ceri doar putere de a mărturisi şi atât?

Ţi s-a pus în faţă un an plin. Plin de greutăţi, desigur. Care-i rugăciunea care-ţi vine să o spui? Dacă... sau chiar dacă...? În unele biserici se cântă o cântare care conţine următoarea strofă:

Dar din toate câte-Ţi cer

Le păstrezi Tu pentru mine,

Nu mi-e dor de tot ce-mi dai

Cât mi-e dor, Doamne, de Tine.

Cuvântul S-a făcut trup

La început era Cuvântul…
şi Cuvântul era Dumnezeu.…
şi Cuvântul S-a făcut trup
Ioan 1:1, 14

De cele mai multe ori când vorbim despre jertfa sau sacrificiul Domnului Isus ne referim doar la Calvar, la moartea Sa pe cruce la Golgota. Însă, ar trebui să recunoaştem că a fost nevoie de un mare sacrificiu din partea Domnului atunci când S-a golit pe Sine şi a luat chip de rob (Filipeni 2:7), renunţând la slava Lui de Dumnezeu şi întrupându-Se ca om.
Miracolul întrupării este capitolul central al dramei mântuirii, este ceea ce marele scriitor creştin C.S. Lewis numeşte “Marele Miracol” al Creştinismului: Povestea încarnării este o poveste a coborârii şi a înălţării… Mă gândesc la această întreagă idee a coborârii jos, jos de tot apoi a înălţării sus, sus de tot. Mă gândesc la coborârea nu doar la umanitate ci la cele nouă luni care preced naşterea umană… şi apoi la coborârea şi mai jos în moartea trupului. Cineva se poate gândi la imaginea unui scufundător, care se dezbracă haină după haină, dezgolindu-se, apoi pentru o clipă zvâcnind în aer urmând plonjonul prin apa verzuie, caldă şi luminată de razele soarelui până la apa rece şi întunecată din adânc, la noroiul şi mizeria de pe fundul mării, dar urcând din nou, cu plămânii goliţi de aer la apa caldă şi luminoasă ajungând în cele din urmă în strălucirea soarelui şi ţinând triumfător în mână lucrul pentru care a sărit în apă. Acest lucru este natura umană, însă pe lângă aceasta şi întreaga creaţie, noul univers.

“Plonjonul” în umanitate prin întrupare a fost necesar pentru ca noi, oamenii, să fim salvaţi. Despre noi, oamenii, de exemplu ecologiştii spun că putem fi salvatorii altor specii. Dar… noi, “salvatorii” altor specii? Noi care nu ne putem salva pe noi înşine? Dacă ar fi să se scrie o carte Manualul Salvatorului, principiul de bază ar trebui să fie: pentru a salva trebuie să devii ceea ce salvezi! De aceea, salvatorii mineri sunt cei mai aproape de adevăr în cazul unui accident de muncă în mină. Ca să salveze mineri, ei înşişi trebuie să fie mineri. Şi încă dintre cei mai buni. Să intre în mină şi să o cunoască bine. De ce ecologiştii care vor să salveze, de exemplu, o specie de broaşte pe cale de dispariţie nu pot să o facă? Pentru că nu devin broaşte şi nu cred că le-ar plăcea să devină.

Isaia 9:6a ne arată umanitatea şi divinitatea Sa: "Căci un Copil ni S-a născut..." - întruparea Fiului lui Dumnezeu şi "... un Fiu ni S-a dat..." - preexistenţa Sa.
Astfel este posibilă salvarea noastră: Dumnezeu S-a făcut om, rămânând în acelaşi timp şi Dumnezeu (Isus nu a fost 50% Dumnezeu şi 50% om, ci 100% Dumnezeu şi 100% om), putând în felul acesta să salveze omenirea, pe mine şi pe tine.

Doctrina unirii celor două naturi, umană şi divină, în întruparea lui Isus înseamnă :

 Fiindcă este Dumnezeu, El are dreptul şi poate ierta păcatele (Marcu 2:7);

 Fiindcă este om, poate înţelege slăbiciunile omeneşti şi poate ajuta (Evrei 2:17; 4:15);

 Fiindcă este şi Dumnezeu şi om, este singurul mijlocitor adecvat între Dumnezeu şi om (Galateni 3:20; 1Timotei 2:5).